Îmi aduc aminte de zilele senine, cu nori pufoși și de culoarea laptelui pe cer, în care veneai și mă așteptai pe mine și pe mama în gară. Mereu vorbeam cu o zi înainte de plecare și-mi promiteai că mă aștepți cu flori în gară. Niciodată nu ai uitat.
Și mereu când ajungeam în acea gară micuță, din orașul natal, simțeam o căldură ce-mi iradia tot corpul, din cap până în picioare. Era un peisaj familiar, un loc fermecat al copilăriei mele demult uitate; copilărie care a fost păstrată cu drag și nostalgie într-un cufăr din lemn de tei în adâncurile sufletului meu. Apoi, apăreai tu, alături de celălalt bunic și zâmbeai. Dar mai presus de toate, aveai lacrimi în ochi și acestea cădeau pe obrajii tăi rozalii de la vânt. Mă înduioșa când vedeam că plângi de fericire să mă vezi, să ne vezi. Nu m-am gândit niciodată că cineva poate plânge când vede pe altcineva drag lui, dar cu timpul, am înțeles asta pe propria mea piele.
Trenul suna și șuiera pentru o ultimă oară în acea călătorie îndelungată, de peste 7 ore și jumătate, care, pe atunci, treceau prea repede ca să mai țin cont. O lăsam pe mama cu bagajele (fi-mi-ar rușine, dar eram doar un copil) și săream din tren ca să-ți sar în brațe. Nu-mi păsa de flori, dar îmi plăcea că le țineai mândru în mâini. Te strângeam în brațe și mă bucuram, simțeam căldura aceea imensă răspândindu-se până la infinit, prin toți atomii mei, sperând să ajungă și până la tine. Apoi, mergeam cu toții să o ajutăm pe mama cu bagajele mari și voluminoase de la prea multe cărți și jucării de-ale mele. Mai pe urmă, plecam voioși acasă.
În alte zile, înapoi în casa mea din București, te sunam mereu când primeam un calificativ bun la școală. Era mândria mea pentru că știam că o să te bucuri și o să țipi ,,Bravooo!” în telefon. Și când spuneai asta, știam că o să mă fac cu ceva când mă întorceam la tine următoarea dată, fie că era vorba de o prăjitură bună de la cofetăria Select, fie că era vorba de o mică jucărie.
Au trecut anii, veneam mai rar cu trenul, dar când veneam, nu mai erai în gară pentru că era greu să ajungi, ai îmbătrânit. Nu mi-a păsat, mereu veneam la tine de parcă timpul a stat în loc și eram încă un copil de 8 ani, bucuros să-și vadă bunicul. Te colindam, te uram de Anul Nou, aruncam cu orez peste tot prin casa ta, doar ca să te văd și pe tine cu un zâmbet pe buze pentru că știam că-ți era greu, de unul singur.
Iar acum...iată, nu mai ești. Ai rămas, în schimb, o poveste. Prezența ta e tot aici, te aud și acum strigându-mă și râzând. Te văd și acum în aceeași gară, mai dărăpănată acum din cauza timpului efemer. Îmi pare rău că nu am putut să-ți mai trimit o felicitare și de Crăciunul acesta; bănuiesc că ai crezut că au fost suficiente. Dar, adevărul este că niciodată nu sunt suficiente. Îmi pare rău că nu am mai putut să-ți vorbesc la telefon în ultimele momente, am sperat să ne revedem, să ne mai auzim, să ne mai îmbrățișăm.
Îți doreai să mă vezi mireasă, cu voal alb pe păr și cu o rochie de prințesă care să-mi îmbrace trupul. Îți doreai să trăiești pentru asta, să mă vezi, să știi că sunt în siguranță, că am o familie, că sunt iubită și apreciată. În schimb, acum nu mai poți. Mă bucur, totuși, că l-ai întâlnit într-o oarecare vară mult prea călduroasă pe băiatul pe care îl iubesc. Ți-a plăcut de el, știu asta, și cred că sperai să mă vezi soția lui. Crede-mă pe cuvânt, și eu visez la asta. Nu știu dacă visul se va adeveri, dar nu mă opresc din a visa pentru că este ceea ce simt. (Să nu spui la nimeni despre asta! Am auzit că cică e prea devreme să mă gândesc la așa ceva...)
Îți mulțumesc pentru că ai fost mereu lângă mine când eram o făptură gingașă, un pui de om mic și slab, fără ambiții sau fără să știe ce înseamnă viața cu adevărat. Îți mulțumesc pentru că mi-ai făcut toate poftele și că, din puținul pe care l-ai avut, mi-ai dat și mie câte ceva, fie o plăcintă sau un bănuț. Îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat ce înseamnă dragostea de bunic.
Mulțumesc, bunicule.